Bătrânul şi Dunărea

Nu ştiu ce-i dădea mai mult acel aer tragic: casca de miner cusută cu sârmă, ţepii albi din barbă, ochii obosiţi sau motoreta care-i fumega a ulei ars. Avea în coşul portbagajului câteva undiţe şi într-o sacoşă nişte peşte, iar scena se întâmpla pe bac, dinspre Insula Mare spre Brăila, într-o miercuri după-amiază. Era soare şi cald. Bătrânul molfăia din buzele uscate, sprijinindu-se de o balustradă şi poftind la ceva rece de băut. Un bărbat i-a întins o bere la doză, el a zis bogdaproste şi a băut-o încet, cu tact, însoţind înghiţiturile cu sorbituri lungi de tutun dintr-o ţigară prea scurtă pentru o poftă atât de mare. Căpătase aerul unui pescar hemingwaian ce bate din zori malurile Dunării, pe locuri numai de el ştiute şi, uneori, se luptă cu peşti uriaşi care-l îndârjesc şi apoi îl sleiesc de puteri, trimiţându-l pe motoreta lui ponosită până pe bac, la o binemeritată pauză de bere şi ţigară. “Ăsta da pescar!”, mi-am zis şi am continuat în gând: “Omul ăsta iubeşte Dunărea!”. Oare? După ce a terminat berea, bătrânul a aruncat doza de metal peste bord, iar magia s-a scurs odată cu acel deşeu care plutea pe valurile mici ale fluviului. Îmi venea să-i zic “Ce eşti, bre, aşa mârlan?”. N-avea rost: niţel mai încolo, bărbatul care-i dăduse berea şi tot grupul lui de amici şi-au aruncat sictiriţi cutiile tot în Dunăre.

Vin veritabil românesc

Cică William Shakespeare ar fi emis următorul aforism: “Oricât de bun ar fi vinul, se cere să fie bine înfundat”. Nu ştiu exact la ce s-a referit marele Will. E posibil ca, în zicerea asta, “înfundat” să fie sinonim cu “apăsat”, adică băut cu nădejde. Zic şi eu… În varianta mot a mot, s-ar putea înţelege că vinul bun trebuie să fie bine îmbuteliat, ca să rămână bun până în momentul său de glorie, când ajunge în pahar şi de acolo pe cerul gurii, mângâind papilele gustative încât limba să plescăie de plăcere, după ce-l dă pe toboganul gâtului. La chestia asta ar trebui să ia aminte şi producătorii români de vinuri. Eu am un reproş la adresa lor: să folosească, domnule, dopuri de calitate. Cumpăr rar vin de la supermarket (sincer!), deci nu mă laud că pot să remarc nuanţele fine ce deosebesc buchetul unui muscat din podgoria cutare, faţă de cel din podgoria cutare, sau ceva de genul. Singurul lucru cu care am reuşit să mă familiarizez în modesta mea carieră de băutor de vinuri îmbuteliate şi etichetate (apropo, etichetele par din ce în ce mai mişto în ultima vreme) este acela că dopurile din plută folosite de firmele româneşti  sunt atât de proaste încât ori se rup când încerci să le scoţi, ori se macină lăsând un fel de pleavă care-ţi taie pofta de experienţe bahice aşa, mai subtile, mai de atmosferă. Nu e o regulă, însă mie cam aşa mi se întâmplă. Dar, mai ştii, poate că sunt ghinionist şi nimeresc cele mai nasoale dopuri de pe raft.

“Kick (interlop) ass(!)”

Un film care mie mi-a plăcut. Are accente parodice inteligent făcute, are scene de superacţiune bine lucrate (bine lucrate pe calculator, evident), pe scurt răspunde nevoii de entertainment a amatorilor de benzi desenate şi nu numai. Dacă accepţi ideea că un supererou poate fi supererou prin simplul fapt că îşi asumă acest lucru, chiar dacă mănâncă bătaie de la toată lumea, atunci e ok, îl priveşti până la capăt şi te distrezi. Nu e film de Oscar. Nu vorbeşte despre împingerea sacrificiului de sine până dincolo de limita nebuniei pentru a atinge perfecţiunea în arta dansului, cum o face “Black Swan”, sau despre depăşirea unor sâcâitoare bariere mentale, pentru atingerea măreţiei regale, cum o face “The King’s Speach”, cu performanţele actoriceşti de excepţie din aceste două pelicule. “Kick Ass” explorează degajat, fără pretenţii elitiste, nevoia de supereroi a societăţii actuale, din America sau de aiurea. Porneşte în glumă, cu un “justiţiar” bântuit de hormonii adolescenţei care visează să facă o chestie ieşită din comun ca să nu mai fie invizibil pentru fete şi ajunge la justiţiari “professional”-i, maeştri  kung fu exageraţi în stil John Woo, fără limită de vârstă, porniţi să anihileze reţele mafiote din spirit de răzbunare. Mişto cum regizorul reuşeşte să alterneze, pe firul naraţiunii, flash-uri decupate din shooter game-uri actuale, cu atmosfera western-urilor din anii ’60-’70, indusă prin pasaje clasice din Ennio Morricone. În fine… Ideea e că, după ce vezi “Kick Ass”, ai putea avea tendinţa să te gândeşti, cu un discret zâmbet sadic în colţul gurii, cum ar fi dacă vreo câtorva justiţiari de-ăia adevăraţi li s-ar pune pata pe alde bercea mondiali de pe la noi.

Focus la căruţă

Un grup de conaţionali de etnie rromă a venit cu o invenţie absolută: căruţa trasă de o sută de cai. Nu-i cunosc exact motorizarea, dar cam atât are sub capotă Ford Focus-ul care trăgea după el atelajul respectiv, cu avariile pornite, printr-un  sat de lângă Brăila.  După ce alţi români au inventat maşina cu un cal putere, înhămându-şi calul la Dacie, iată că brăilenii noştri au arătat că se poate şi pe invers, adică maşina înhămată la căruţă. Nu ştiu dacă au făcut gestul de mila calului, ca să nu-l mai scoată la muncă în ger, sau de mila maşinii, ca să nu se plângă că au adus-o din Italia fără să-i dea nimic de făcut!

Iarna dunăreană

Iarna dunăreană nu mai e ca pe vremuri, când pescarii  se încotoşmănau cu cojoace şi căciuli din blană de miel ca să treacă pe gheaţă în Balta Brăilei, să prindă peşte la copcă şi să-l aducă pe sănii până la prăvăliile negustorilor greci.

Acum, Dunărea îngheaţă din ce în ce mai rar, de parcă ar şti că Balta Brăilei a dispărut şi pescarii nu mai sunt ce erau odată.

Discheta cu eclipsa

Astronomii ne spun că abia peste vreo 16 ani vom mai avea ocazia să vedem, în zona noastră, o eclipsă de soare. Să ne bucurăm aşadar că am fost contemporani cu aceasta de la începutul lui 2011, că peste 16 ani cine ştie ce-o mai fi…

P.S. La Brăila, eclipsa s-a văzut în diverse feluri. Adică nu doar prin ochelari speciali ci şi prin banda magnetică a unei vechi dischete de calculator, de exemplu.

La mulţi ani!

 

Mai veseli ori mai trişti, cu chef mai mult sau mai puţin, unii râzând cu poftă, alţii zâmbind discret, lăsăm în urmă 2010 ca să ne luăm de piept cu 2011. Toţi sperăm la mai bine, normal, dar cine poate şti… Important e, până la urmă,  să nu ne fie mai rău. Hai să fim sănătoşi!

Moş Crăciun de criză

Ştiu, Moş Crăciun trebuia să fie îmbrăcat în roşu, să fie vesel şi rumen în obraji şi să zboare cu sania printre fulgi de zăpadă pufoşi. Aşa o fi pentru unii. Pentru alţii – cam mulţi, din păcate – moşul umblă anul ăsta cam cătrănit, în salopetă albastră, şi nu împarte jucării fiindcă i-a întârziat indemnizaţia de şomaj. Important e, totuşi, că barba e tot albă şi mare, ceea ce poate însemna o promisiune că, la anul, Crăciunul va fi mai fericit, pentru toată lumea. Pentru mai multe detalii, ascultaţi aici colindul băieţilor de la Fără Zahăr.

Baladă pentru un măr copt

Mi-e teamă că într-o zi o să uit gustul merelor din copilărie. Şi al gutuilor şi al perelor, al strugurilor şi al porumbului fiert. Pe al porumbului copt la ţară, pe jar de coceni, deja l-am uitat de când bunica nu mai e, iar vatra ei din pământ şi plită de fontă s-a năruit în amintiri spălate de ploile timpului. Era muncă multă să găteşti pe vatra aia, ţin minte că dădea în brânci mamaia ca să ţină focul aprins cu ciocani de porumb. Dar ce gust avea borşul de găină gătit pe plită! Ce vârtoasă ieşea mămăliga şi cum se topea în gură când o mâncai cu brânză de oi şi roşii rupte de pe aracii din grădină! Acum gătim comod, preocupaţi de igiena din bucătărie dar undeva, cumva, gustul mâncărilor de altădată se pierde fărâmă cu fărâmă, pe drumul spre civilizaţie. Luăm de la hipermarket fructe îndopate cu tot felul de steroizi, iar samsarii din pieţe ne vând legume turceşti şi chinezeşti, minţindu-ne în faţă că sunt făcute la noi, în România. Doar că la noi în România nu se mai fac legume şi fructe decât accidental, pe ici pe colo, pe la ultimii gospodari. Ciudăţenia ciudăţeniilor, deşi ne plânge inima după soiurile noastre româneşti, alea sănătoase şi gustoase, şi deşi străinii nu se mai satură când dau peste o roşie sau un usturoi crescut în grădinile de la noi, pe toate rafturile şi pe toate tarabele găseşti doar prostii aduse din import! Fructe şi legume cu gust de plastic ne invadează din Olanda, Spania, Turcia, China etc etc. Iar noi, sărăciţi în prostia tranziţiei, dăm banii şi le înghiţim. Ciudat, nu? Tare ciudat!

Tun în zăpadă

 

Sunt 20 de grade ziua, iar primăvara îşi face de cap la mijlocul lui noiembrie. Undeva, prin ţară, au înflorit pomii şi au început să dea în rod, buimăciţi de iarna care nu mai vrea să vină. “Nu s-a mai pomenit aşa ceva!”, se miră lumea pe la televizor. “Ba s-a mai pomenit, cum să nu se mai pomenească”, mi-a zis un bătrân. “Am mai văzut meri înfloriţi în noiembrie. Am auzit chiar şi tunete, într-o iarnă, în februarie. Viscolea ninsoarea şi norii tunau ca în mijlocul verii. Ce se mai mira coana Malachi, evreica maritată cu un rus: «Ioi, ioi, auzi cum tun în zăpadă! Cine a mai auzit tun în zăpadă!?»! Era doctoriţă, femeie deşteaptă, da nu-i venea ei să creadă că se poate să tune în februarie. Uite că se putea!”, spunea bătrânul, acceptând îngăduitor căldura nefirească din mijloc de noiembrie.

Dar să nu ne amăgim: vrem nu vrem, toamna prinde rămăşiţele plantelor în pânze de păianjen, îngenuchindu-le în faţa iernii care va veni oricum…