Vin veritabil românesc

Cică William Shakespeare ar fi emis următorul aforism: “Oricât de bun ar fi vinul, se cere să fie bine înfundat”. Nu ştiu exact la ce s-a referit marele Will. E posibil ca, în zicerea asta, “înfundat” să fie sinonim cu “apăsat”, adică băut cu nădejde. Zic şi eu… În varianta mot a mot, s-ar putea înţelege că vinul bun trebuie să fie bine îmbuteliat, ca să rămână bun până în momentul său de glorie, când ajunge în pahar şi de acolo pe cerul gurii, mângâind papilele gustative încât limba să plescăie de plăcere, după ce-l dă pe toboganul gâtului. La chestia asta ar trebui să ia aminte şi producătorii români de vinuri. Eu am un reproş la adresa lor: să folosească, domnule, dopuri de calitate. Cumpăr rar vin de la supermarket (sincer!), deci nu mă laud că pot să remarc nuanţele fine ce deosebesc buchetul unui muscat din podgoria cutare, faţă de cel din podgoria cutare, sau ceva de genul. Singurul lucru cu care am reuşit să mă familiarizez în modesta mea carieră de băutor de vinuri îmbuteliate şi etichetate (apropo, etichetele par din ce în ce mai mişto în ultima vreme) este acela că dopurile din plută folosite de firmele româneşti  sunt atât de proaste încât ori se rup când încerci să le scoţi, ori se macină lăsând un fel de pleavă care-ţi taie pofta de experienţe bahice aşa, mai subtile, mai de atmosferă. Nu e o regulă, însă mie cam aşa mi se întâmplă. Dar, mai ştii, poate că sunt ghinionist şi nimeresc cele mai nasoale dopuri de pe raft.