Bătrânul şi Dunărea

Nu ştiu ce-i dădea mai mult acel aer tragic: casca de miner cusută cu sârmă, ţepii albi din barbă, ochii obosiţi sau motoreta care-i fumega a ulei ars. Avea în coşul portbagajului câteva undiţe şi într-o sacoşă nişte peşte, iar scena se întâmpla pe bac, dinspre Insula Mare spre Brăila, într-o miercuri după-amiază. Era soare şi cald. Bătrânul molfăia din buzele uscate, sprijinindu-se de o balustradă şi poftind la ceva rece de băut. Un bărbat i-a întins o bere la doză, el a zis bogdaproste şi a băut-o încet, cu tact, însoţind înghiţiturile cu sorbituri lungi de tutun dintr-o ţigară prea scurtă pentru o poftă atât de mare. Căpătase aerul unui pescar hemingwaian ce bate din zori malurile Dunării, pe locuri numai de el ştiute şi, uneori, se luptă cu peşti uriaşi care-l îndârjesc şi apoi îl sleiesc de puteri, trimiţându-l pe motoreta lui ponosită până pe bac, la o binemeritată pauză de bere şi ţigară. “Ăsta da pescar!”, mi-am zis şi am continuat în gând: “Omul ăsta iubeşte Dunărea!”. Oare? După ce a terminat berea, bătrânul a aruncat doza de metal peste bord, iar magia s-a scurs odată cu acel deşeu care plutea pe valurile mici ale fluviului. Îmi venea să-i zic “Ce eşti, bre, aşa mârlan?”. N-avea rost: niţel mai încolo, bărbatul care-i dăduse berea şi tot grupul lui de amici şi-au aruncat sictiriţi cutiile tot în Dunăre.