Floral

La început de martie, când florile din mugurii copacilor încă mai așteaptă mângâierea soarelui, florile din glastre ne amintesc că primăvara este, totuși, lângă noi.

 

Image

Image

Image

Image

Image

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Anunțuri

Iarna vegetal

Asa e lumea asta a noastra facuta, incat nimic nu se pierde, totul se transforma. Lumea vegetala n-are cum, asadar, sa-si piarda frumusetea in frigul iernii. Dimpotriva, si-o transforma in ceva la fel de frumos, doar ca ceva mai rece.

P.S. Consecvent noului meu hobby legat de fotografia pe film, mentionez ca imaginile postate sunt facute cu un Zenit suficient de batraior incat sa scape lumina acolo unde nu trebuie. Dar nu-i bai, eu zic ca pozele n-au iesit chiar asa de rau.

Image

Image

Image

Image

Fotografii pe film

De ceva vreme, am redescoperit fotografia pe film. Si imi place. Imi place sa ma joc cu aparate mecanice, stiind ca pozele depind exclusiv de felul cum am setat eu diafragma si timpul de expunere. Imi place felul cum suna angrenajul acela de rotite dintate si arcuri finute, atunci cand armezi filmul si apesi butonul declansator. Si imi plac si pozele, chiar daca, din punct de vedere tehnic, nu se pot compara cu perfectiunea pe care tind sa o ofere camerele digitale de ultima generatie.

Se zice ca fotografia pe film are ceva pe care digitalul nu-l poate oferi. „Are suflet!”, spun unii pasionati de acest subiect. Eu nu vreau sa ma pierd in vorbe mari. Imi place, pur si simplu, sa ma joc cu aparate mecanice (am deja o micuta colectie). Daca pozele au suflet sau nu, asta depinde de gusturile celor care le privesc. Unora s-ar putea sa le placa, altii vor spune cu siguranta ca au o granulatie prea mare, ceea ce, in termeni digitali, se numeste zgomot de imagine. Intr-adevar, filmele cu iso 200 care inca se mai gasesc pe piata dau o granulatie exagerata, cam cum erau cele cu iso 800 inainte de aparitia camerelor digitale, cand exista concurenta, iar fabricantii lansau pe piata produse de calitate. Acum se mai gasesc doar doua marci, Fuji si Kodak, si probabil ca, din cauza cererii din ce in ce mai scazute, nu prea se mai pune mare accent pe calitatea marfii. Si probabil ca nici substantele folosite la developare, in laboratoarele automate C 41, nu sunt chiar asa cum ar trebui sa fie. 

In fine, eu personal ma bucur ca inca se mai gasesc filme, ca inca mai am unde sa le developez la Braila (voi reveni cu detalii, daca intereseaza pe cineva). Dupa developare, le scanez, apoi am posibilitatea sa prelucrez un pic imaginile, in termeni de contrast si luminozitate. Ce iese, puteti vedea in cele cateva exemple de mai jos. Aparat folosit: Zenit 122, obiectiv Helios 58 mm 1:2, film Fujicolor 200.

 

 

 

Image

Bătrânul şi Dunărea

Nu ştiu ce-i dădea mai mult acel aer tragic: casca de miner cusută cu sârmă, ţepii albi din barbă, ochii obosiţi sau motoreta care-i fumega a ulei ars. Avea în coşul portbagajului câteva undiţe şi într-o sacoşă nişte peşte, iar scena se întâmpla pe bac, dinspre Insula Mare spre Brăila, într-o miercuri după-amiază. Era soare şi cald. Bătrânul molfăia din buzele uscate, sprijinindu-se de o balustradă şi poftind la ceva rece de băut. Un bărbat i-a întins o bere la doză, el a zis bogdaproste şi a băut-o încet, cu tact, însoţind înghiţiturile cu sorbituri lungi de tutun dintr-o ţigară prea scurtă pentru o poftă atât de mare. Căpătase aerul unui pescar hemingwaian ce bate din zori malurile Dunării, pe locuri numai de el ştiute şi, uneori, se luptă cu peşti uriaşi care-l îndârjesc şi apoi îl sleiesc de puteri, trimiţându-l pe motoreta lui ponosită până pe bac, la o binemeritată pauză de bere şi ţigară. „Ăsta da pescar!”, mi-am zis şi am continuat în gând: „Omul ăsta iubeşte Dunărea!”. Oare? După ce a terminat berea, bătrânul a aruncat doza de metal peste bord, iar magia s-a scurs odată cu acel deşeu care plutea pe valurile mici ale fluviului. Îmi venea să-i zic „Ce eşti, bre, aşa mârlan?”. N-avea rost: niţel mai încolo, bărbatul care-i dăduse berea şi tot grupul lui de amici şi-au aruncat sictiriţi cutiile tot în Dunăre.

Vin veritabil românesc

Cică William Shakespeare ar fi emis următorul aforism: „Oricât de bun ar fi vinul, se cere să fie bine înfundat”. Nu ştiu exact la ce s-a referit marele Will. E posibil ca, în zicerea asta, „înfundat” să fie sinonim cu „apăsat”, adică băut cu nădejde. Zic şi eu… În varianta mot a mot, s-ar putea înţelege că vinul bun trebuie să fie bine îmbuteliat, ca să rămână bun până în momentul său de glorie, când ajunge în pahar şi de acolo pe cerul gurii, mângâind papilele gustative încât limba să plescăie de plăcere, după ce-l dă pe toboganul gâtului. La chestia asta ar trebui să ia aminte şi producătorii români de vinuri. Eu am un reproş la adresa lor: să folosească, domnule, dopuri de calitate. Cumpăr rar vin de la supermarket (sincer!), deci nu mă laud că pot să remarc nuanţele fine ce deosebesc buchetul unui muscat din podgoria cutare, faţă de cel din podgoria cutare, sau ceva de genul. Singurul lucru cu care am reuşit să mă familiarizez în modesta mea carieră de băutor de vinuri îmbuteliate şi etichetate (apropo, etichetele par din ce în ce mai mişto în ultima vreme) este acela că dopurile din plută folosite de firmele româneşti  sunt atât de proaste încât ori se rup când încerci să le scoţi, ori se macină lăsând un fel de pleavă care-ţi taie pofta de experienţe bahice aşa, mai subtile, mai de atmosferă. Nu e o regulă, însă mie cam aşa mi se întâmplă. Dar, mai ştii, poate că sunt ghinionist şi nimeresc cele mai nasoale dopuri de pe raft.

„Kick (interlop) ass(!)”

Un film care mie mi-a plăcut. Are accente parodice inteligent făcute, are scene de superacţiune bine lucrate (bine lucrate pe calculator, evident), pe scurt răspunde nevoii de entertainment a amatorilor de benzi desenate şi nu numai. Dacă accepţi ideea că un supererou poate fi supererou prin simplul fapt că îşi asumă acest lucru, chiar dacă mănâncă bătaie de la toată lumea, atunci e ok, îl priveşti până la capăt şi te distrezi. Nu e film de Oscar. Nu vorbeşte despre împingerea sacrificiului de sine până dincolo de limita nebuniei pentru a atinge perfecţiunea în arta dansului, cum o face „Black Swan”, sau despre depăşirea unor sâcâitoare bariere mentale, pentru atingerea măreţiei regale, cum o face „The King’s Speach”, cu performanţele actoriceşti de excepţie din aceste două pelicule. „Kick Ass” explorează degajat, fără pretenţii elitiste, nevoia de supereroi a societăţii actuale, din America sau de aiurea. Porneşte în glumă, cu un „justiţiar” bântuit de hormonii adolescenţei care visează să facă o chestie ieşită din comun ca să nu mai fie invizibil pentru fete şi ajunge la justiţiari „professional”-i, maeştri  kung fu exageraţi în stil John Woo, fără limită de vârstă, porniţi să anihileze reţele mafiote din spirit de răzbunare. Mişto cum regizorul reuşeşte să alterneze, pe firul naraţiunii, flash-uri decupate din shooter game-uri actuale, cu atmosfera western-urilor din anii ’60-’70, indusă prin pasaje clasice din Ennio Morricone. În fine… Ideea e că, după ce vezi „Kick Ass”, ai putea avea tendinţa să te gândeşti, cu un discret zâmbet sadic în colţul gurii, cum ar fi dacă vreo câtorva justiţiari de-ăia adevăraţi li s-ar pune pata pe alde bercea mondiali de pe la noi.