Daca si moartea ar muri, viata s-ar uni cu eternitatea iar timpul n-ar mai fi. Evident, timpul nu are cum sa fie de acord cu asa ceva. Timpul se stie indispensabil, de cand Dumnezeu i-a dat o cascheta si un fluier cu bila si l-a lasat sa dirijeze drumul vietii catre moarte. Timpul ofileste florile fara sa-i pese ca lumea ramane fara culori. Dar iata ca timpul rugineste si armele, amintindu-le oamenilor ca raul din ei este doar un apendice al desartaciunii.
Se uita spre nicaieri si par mirati ca privirea le ajunge niciunde, dar ochii lor au imbatrinit dezbracand istoria de subintelesuri. S-au nascut si au trait in Rubla, satul de deportati politic din mijlocul Baraganului, iar dupa ce vremurile s-au schimbat si vecinii au plecat care incotro, unii in lume, altii la Dumnezeu, ei au decis sa ramana singuri, in mijlocul pustietatii. El e Constantin si ea Elena, frate si sora cu nume de sfinti din calendar. Am scris un reportaj despre surghiunul lor aici, in urma cu un an. Ma intreb ce fel or fi trecut peste iarna asta grea. Ma intreb daca privirile lor au reusit sa patrunda sensul vietii care le-a fost data.
Saptamana asta a inceput cu soare si cer albastru. Avalansa luminii a invadat strazile si iarna s-a mai risipit din oameni. Dupa zapada care a fost, cine nu viseaza la surasurile topite in caldura verii?
In copilarie, ma urcam uneori la volanul Daciei parintilor unui tovaras de joaca si ma faceam ca il invart in stanga si-n dreapta. Herghelii de cai putere imi galopau in minte, iar motorul imaginar tipa „Vruuum, vruuum” din glasul meu pitigaiat, ce claxona cu „Tiiiit-uri” prelungi pietoni fantasmagorici si neatenti. Pe vremea aia, Dacia mi se parea masina suprema. E drept, nu aveam ca termen de comparatie decat Oltcit si Trabant. Cateodata, imi mai dadea de gandit o Skoda sau o Lada, dar tot Dacia cea atotprezenta ramanea cea mai tare. „La munte si la mare, in orice imprejurare”…
Ciudat cum se schimba lumea! Priveam cum o batrana Dacie 1300 era impinsa pe poarta unui centru de dezmembrari si mi se parea ca rotile rablagite i se rotesc odata cu timpul, pe cadranul desertaciunii. Ieri, autoturismul unei generatii, azi data la schimb pentru cat o roata a unui autoturism nou! Iar Pamantul se invarte, se invarte, tragand vremurile dupa el… Maine, Dacia 1300 va fi doar o amintire strivita de masinile viitorului. Dar noi, cei care i-am fost contemporani, oare ce vom fi?
Tablou de iarna rurala, intr-un land german, unde satele inconjurate de podgorii respira ordine prin pavajul impecabil, iar acoperisurile adapostesc bunastare. In civilizatie, mi s-a parut ca zapada se topeste mai curat. Rigoarea nemteasca domina peisajul dar o face atat de armonios incat, cand am vazut, pe geamul autocarului, castele albe in varful dealurilor inconjurate de case trainice invelite in tigla rosie, m-am bucurat ca aveam Vivaldi ratacit prin muzica din mp3 player. Iar peste privirea pierduta in zarile nemtesti s-au revarsat anotimpuri teutone imblanzite de lumina cunoasterii si educatiei.
Dupa ce am trecut granita as fi vrut sa ascult Enescu, sa simt rapsodia romana rasunand printre muntii nostri, dar am vazut gunoaie si sate sarace insirate pe soseaua stricata si mi-a pierit cheful. Am vazut, in ochii romanilor din jur, ca muzica lasata testament de Enescu si-a pierdut substanta, inecata in manelele ce spargeau boxele autocarului fabricat in Germania.
Sfarsit de februarie, intr-o podgorie cu spalieri de lemn aliniati cu rigoare militara, pe o colina mangaiata bland de soarele rosu al asfintitului. Printre randuri, lucratorii romani pregatesc via pentru noul an de rod. Muncesc cu sarg, motivati de un salariu frumos. Sunt multumiti si isi permit o mica pauza, petrecand cu privirea mirajul femeii ce trece pe aleea dintre vii strunind elegant si calm un cal cu coama de matase. S-au obisnuit cu astfel de scene suficient de mult
incat sa reuseasca sa se abtina de la comentarii. Doar privesc, se bucura ca au avut parte de o zi insorita si se intorc la munca lor platita decent.
Stiu, veti spune ca o asemenea situatie nu este posibila in Romania de azi. Poate candva, intr-un viitor indepartat… Eu va spun ca este o intamplare autentica si contemporana, dintr-o tara perfect normala. Evident, nu e vorba de Romania ci de Germania.
.
Am avut de curand ocazia sa ascult melodii vechi de pe placi de vinil, la un pick-up cumparat de cineva drag mie de pe un site de vanzari on-line. De cand cu muzica in format mp3 decodata in Dolby ProLogic uitasem cum arata o caseta cu banda magnetica, daramite o placa imprimata la viteza 33. Uitasem de pacanintul acela fin si linistitor dat de firicelele de praf si, sincer, m-am bucurat tare mult sa mi-l aduc aminte. Incercati sa ascultati vocea Mariei Tanase pe vinil. Eu i-am simtit in glas unduirile ca de cadana, intr-un cantec cu acorduri de manea veritabila, si m-am visat in raiaua Brailei, cand turcii leneveau la umbra tolaniti pe perne de catifea, sorbind cafea facuta la nisip si tragand agale din fumul narghilelei. Apoi, am luat hrubele orasului la pas, luminat de un opait din seu de oaie, si-am iesit in alta vreme langa chioscul din Gradina Mare, unde se canta „Barca pe valuri”, iar demoazele in rochii cu crinolina valsau doar cu domnii ce purtau joben. Am hoinarit, intre razboaie, pe strazile din centru si l-am auzit, dintr-un conac, pe Johnny Raducanu invatand sa cante la pian, iar dupa razboi am visat, din povestile altor generatii, spectacole cu Trio Grigoriu, la Arena Progresul.
Pacat ca, dupa ’89, nu s-au mai facut placi de vinil. Sau poate ca-i mai bine asa, fiindca manelele de astazi le-ar fi stricat tot farmecul.
Iarna a inceput sa-si simta sfarsitul. Degeaba se zbate, degeaba imbraca zorii in fiori de frig, timpul ei aproape s-a scurs, vremea ei e aproape trecuta. Arhanghelii primaverii razbat deja prin ghearele de gheata, iar vestea mugurilor de viata noua se imprastie in lume. Poate ca o sa mai ninga, poate ca o sa mai fie ger pana cand ghioceii vor sfarsi cu captele plecate, lasand zambilele sa duca lupta mai departe. Ghioceii nu sunt tristi ca se duc atat de repede, ei stiu ca, orice s-ar intampla, exista intotdeauna primvara dupa iarna.
Acum vreo 20 de ani, un copil cu minte putina incerca sa vaneze turturele si gugustiuci cu prastia. O limba de pantof si o fasie de cauciuc decupata dintr-o camera de bicicleta erau arma lui, iar ca scop suprem avea pofta de a manca o pasare fripta in protap de nuiele, cum facea Rahan din benzile desenate. Manat de acest vis marunt, farama de om se pusese pe treaba. Cum vedea o turturica sau un gugustiuc pe antena de televizor infipta langa hornul casei, trimitea o ploaie de pietricele in vazduh. De fiecare data, insa, tinta ramanea neatinsa. Ba, uneori, inainte de a-si lua zborul, dadea
drumul unui gainat, ca o bezea de ramas bun pentru orgoliul imbufnat al vanatorului mititel. Continuă lectura
Pana acum, la mijloc de februarie, iarna asta a fost iarna cu adevarat, cum n-am mai avut de multi ani. A fost iarna ca-n povestile bunicilor, cu zapada troienita pana la ulucile gardurilor. A fost iarna pe ulita, ca-n poeziile lui Alecsandri, dar parca i-a lipsit ceva. Senzatia asta m-a urmarit de la ninsoarea din decembrie, iar acum cateva zile, in drum spre casa, mi-am dat seama despre ce-i vorba: strazile cartierului meu nu mai sunt impanzite de copii cu sanii, asa cum erau acum 20 de ani, pe vremea copilariei mele, imediat cum o pojghita de zapada se lipea de caldaram. Subjugati de jocurile pe calculator, copiii de azi ignora jocurile generatiei noastre. De fapt, noi, cu totii, ne lasam infasurati in aceasta magie efemera a cip-urilor din plastic care schimba mersul lumii cu o viteza de neinchipuit. Peste doua-trei generatii, probabil ca oamenii calare pe cai putere vor sti doar din poze cum aratau saniile trase de cai. De aceea, ma bucur ca am surprins cadrul de mai sus, inainte de Craciunul 2009, intr-un sat brailean. Candva, ar putea fi o imagine de poveste…
Florentin Coman. Imagini si cuvinte 