Patimi

Gustul amar al captivităţii adună tristeţe până şi în privirile leului-prădător suprem. Când amintirile savanei sălbatice încep să i se piardă în ceaţa uitării, Regele se simte trădat de măreţia sa presupus predestinată, iar spiritul i se face mic şi fragil ca un miel dus la tăiere. Fiara redusă la tăcere priveşte spaţiul liber de dincolo de gratii şi pătimeşte mocnit, batjocorită de oamenii care i-au stricat rostul în viaţă.

Oamenii privesc ca pe un trofeu leul înfrânt. Da, oamenii îşi fac trofeu din falsele diamante ale vanităţii ignorând, uneori, chiar şi patimile îndurate de Dumnezeu pentru a-i scoate din ghearele păcatului.

Duminica Floriilor

Florile, copiii răsfăţaţi ai primăverii, alungă ridurile de pe faţa Naturii, dându-i înapoi tinereţea pe care Crivăţul a încercat o iarna întreagă să i-o fure. Apoi cheamă fluturii la o trataţie cu nectar proaspăt, iar fluturii, îmbătaţi de arome, îşi deschid aripile şi zboară în sus şi în jos, ca într-un dans de duminică. Duminica Floriilor.

Miraj

Atraşi de mirajul nemuririi, oamenii îşi zidesc amintirea în cruci de piatră, minţindu-se că numele lor va dăinui peste veacuri. Dar piatra îi trădează, măcinată de vânturi şi ploi. Puţini sunt cei aleşi să rămână în legende după ce urmele paşilor lor pe Pământ se risipesc în firicele de praf.

Îi pasă oare Naturii de oamenii care au fost? Probabil că îi pasă, dar nu are timp să-i plângă. Imună la durerea lumii, Natura sădeşte permanent speranţă în muguri de viaţă nouă, fără să scoată o vorbă despre efemeritatea tinereţii.

Romania pierduta

 

Fotografia aceasta a fost realizata recent si reprezinta, zic eu, una dintre imaginile definitorii pe care le pot vedea turistii straini pierduti pe drumurile Romaniei de azi. O Romanie saracita in profunzime si parca parasita de spirit, o Romanie care – hai sa fim sinceri cu noi – nu are fason de membru al Uniunii Europene.

Cotropiti de manele si tiganie, ne obisnuim sa credem ca tara asta a fost dintotdeauna asa. Cine isi va rezerva cateva minute pentru filmuletul de mai jos va vedea, insa, o alta fata a Romaniei. O tara surprinzator de seducatoare pentru turistii occidentali, dupa cum spunea, cu fascinatie in glas, comentatorul televiziunii BBC, cea care a realizat pelicula, in 1964. Pornind de la standul cu obiecte traditionale romanesti prezentate la o expozitie din Londra, britanicii au plecat „pe un covor magic”, in spatele cortinei de fier ce impartea atunci Europa in doua. Au descoperit, in Romania anilor ’60, sate pitoresti, tarani harnici, o industrie petroliera „ca in Texas”, cladiri incarcate de istorie, peisaje de la care nu iti puteai intoarce privirea, un Bucuresti care isi merita renumele de Paris al Estului, o statiune Mamaia unde viata de noapte era la fel de intensa ca in cele mai celebre statiuni occidentale. Pe scurt, dupa cum remarcau realizatorii, „Romania aceea suspicioasa din spatele cortinei de fier ar putea fi pentru unii turisti o dragoste la prima vedere”.
Filmuletul in cauza, alaturi de alte cateva documentare asemanatoare, realizate de britanici in Romania, din 1914 pana la sfarsitul anilor ’60, circula in spatiul virtual, cu mentiunea ca provine din arhivele englezesti recent desecretizate. Seamana a film de propaganda, dar e putin probabil ca BBC sa fi avut un interes ascuns, fie el si financiar, pentru a-i face o astfel de reclama regimului comunist. Personal, tind sa cred ca este un documentar cat se poate de obiectiv, in buna traditie a celebrei televiziuni englezesti. Si, daca e asa, nu pot sa nu ma intreb: ce Dumnezeu s-a intamplat cu tara asta intre timp? E de vina doar paranoia megalomanica a lui Ceausescu, sau de fapt suntem vinovati noi toti, pentru ca lasam lenea, hotia si parvenismul sa faca legea in tara noastra?

Vezi filmul AICI.

Pierduţi în chemarea pământului

I se spune aşa de când un copil peltic, probabil intimidat de statura lui impresionantă, l-a chemat ” Neniţu”, în loc de „Nea Niţu”.  Îl ştiu dintotdeauna şi nu mi-l pot imagina în altă parte decât pe câmp, muncind cu sapa sau cu coasa, ori
culegând porumbul, toamna, cu mâinile aspre ca scoarţa de stejar. Asta a fost soarta lui pe Pamânt: sa trăiască de la o recolta la alta şi să aştepte fiecare picătură de ploaie ca pe o mântuire. Ţăran plugar, cum a fost taică-său şi tatăl lui taică-său, aşa s-a simtit Neniţu toată viaţa, deşi comuniştii i-au luat cu japca pământul pe care ar fi trebuit să-l mosteneasca, l-au trimis la şcoala de tractorişti şi l-au angajat cu normă la secţia mecanizată din sat. Fără pământul lui, Neniţu şi-a muncit tinereţea cu lehamitea omului forţat să slujească pe moşia altuia. Abia când bătrâneţea a început să-i bată în poartă, iar istoria a izgonit comunismul, şi-a văzut înapoi petecul de pământ, apucându-se să-l lucreze cu înversunarea însetatului care caută apă într-o oază din deşert. Când a fost nevoie, s-a căznit cu plugul tras de cai, cum facea bunică-său cu jumatate de veac în urmă. Jumătate de veac de istorie moartă…

Citeste mai departe

Duel

Bosumflata ca un copil razgaiat, primavara sta picior peste picior pe canapeaua anotimpurilor si fumeaza cu nerv o tigara din foi de zambile si lacramioare, retinandu-si egoist rasuflarea cu aroma de zefir, in loc sa-i spuna iernii verde in fata ca a venit timpul sa se dea laoparte. Ce-a patit, stie doar timpul…

Gura sloboda a lumii i-a soptit vantului ca exact el, timpul, ar fi de vina. Cica, in loc sa-i ofere, galanton, bratul, a mai poftit la un ultim sarut de menta rece, de pe buzele iernii.

Vantul, gura sparta, nu s-a abtinut si i-a spus timpului ce barfeste lumea. Asa ca timpul, suparat, le-a intors spatele la amandoua, lasandu-le sa se inghionteasca pentru un loc in fata. Odihnita, dupa atata somn, primvara o sa invinga fara probleme, doar ca intarzie un pic, pana ii mai trec nervii…

Dincolo

Daca nu priveai atent, nici nu observai franghia care-l tinea atarnat de creanga aceea a unui copac pitic. Atat de mic era copacul, incat omul a trebuit sa stea in genunchi pentru a-i reusi prinsoarea cu moartea, cand instinctul de supravietuire i-a spus „N-ai cum sa ma invingi”, iar el, bantuit de demonii cine stie carei neputinte, a raspuns
indarjit „Pui pariu?”. De data asta, vointa lui, batjocorita altadata de incercarile vietii, s-a impus, iar trupul parasit de suflet a ramas ingenuncheat, sub cerul plumburiu si rece.
Marturisesc ca e prima data cand am vazut un spanzurat inca necoborat din funie, in cei peste zece ani de cand lucrez ca reporter. Priveam cum politistii fac masuratori, cautand indicii despre o eventuala crima. Vorbeau oarecum impasibili cu omul de la Morga, care astepta cu targa pregatita, iar in tot acest zgomot de fundal, al vietii ce-si continua imperturbabil cursul, ma intrebam ce-o fi facand sinucigasul in lumea de dincolo. Poate ca Dumnezeu il asteptase in
poarta Raiului, luandu-l parinteste dupa umar si linistindu-l „Gata, acum esti cu Mine. Uita ce-ai indurat pe Pamant si bucura-te de lumina Mea”. Sau poate doar l-a asteptat in prag, iar cand a vrut sa intre, l-a oprit, mustrand-ul bland „De ce te-ai grabit? De ce n-ai asteptat sa te chem Eu? Iti cladisem o scara din rautatile lumii, trebuia sa mai ai
rabdare. Acum nu te mai pot primi, intelegi, nu?”. Iar usa Raiului s-a inchis si sufletul s-a grabit inapoi, pe dara tot mai difuza de lumina, incercand sa reintre  in trup cu aceeasi disperare cu care se chinuise putin mai inainte sa iasa. Poate ca auzea in jur discutiile politistilor si cliket-ul aparatelor foto declansate insistent de reporteri si se mira ca nimeni nu mai ia in seama zbaterile sale. Apoi, intr-o clipa de final, poate ca a simtit pe spate mana rece a Intunericului si i-a auzit vocea suierand metalic: „Destul, hai sa mergem. Acum esti al meu”, iar sufletul spanzuratului a tacut, strivit de nepasarea acelei glume sinistre ce i-a fost harazita ca destin.
Un fulg de zapada mi-a cazut stingher pe mana cu aparatul foto si am injurat in gand iarna care nu voia sa plece, in acea zi de 8 martie.

8 Martie

Ea zâmbeşte şi plânge, râde şi ţipă, mângâie şi zgârie, iar ochii ei sunt oglinda în care se fardează esenţa lumii.  Din trăirile ei, el îşi respiră viaţa, fără ea, el are nevoie de-o mască cu oxigen.

Femeia ţine ascunsă în sân cheia Raiului, iar bărbatul care o ia cu forţa râde prosteşte ridicând-o spre cer ca pe un trofeu. „Degeaba ai luat-o, dacă n-ai cucerit inima femeii”, îi spune Sfântul Petru din spatele uşii Împărăţiei Cereşti.

Anti-Dorei

Dorel, băiatul ăla luat de fraier care rămâne ultimul să dea cu târnăcopul, a început să se şmecherească. „Adică, ce, numai eu să fiu Dorel!?”, zice Dorel şi se sprijină în târnăcop sau lopată sau în pix, ori în mapă sau tastatură, luându-se la vorbă cu Anti-Doreii de lângă el. Se înmulţesc Anti-Doreii în România cum se înmulţea Agentul Smith în Matrix 3… Dacă o ţinem tot aşa, Anti-Doreii din noi vor fi în tot şi-n toate, iar ţara o să cadă într-o rână şi o să ne lase desculţi printre dărâmături. Spiritului românesc i-ar cam trebui un Neo-Dorel inoculat într-un vaccin contra manelizării. Dar de unde Dumnezeu să luăm aşa ceva? O fi ştiind careva?

Ţaţe

Îmi place să cred că ţaţa de mahala avea farmecul ei, pe vremuri. Cu baticul căzut într-o parte şi cu mâinile în şolduri, ţaţele se întâlneau pe marginea şanţului şi duceau vorba mai departe: ce a făcut ăla, ce-a mai zis ălălalt, cum e aia, cum e aialaltă. De aici şi expresia Radio Şanţ…

Eu înţeleg  ţaţele vechi, din preistoria copilariei mele, ca fiind chintesenţa curiozităţii feminine, oarecum inofensive.

Acum nu prea mai văd ţaţe pe marginea şanţurilor. În schimb, văd mult ţăţism, peste tot în jur. Iar ţăţismul nu mai e ce cred eu că era odată, adică un ţăţism de-ăla sănătos, natural. Ţăţismul de azi e impregnat cu sămânţa rea a invidiei, aşa cum roşiile turceşti din hipermarketuri mustesc de gudroane şi aditivi chimici. Lumea în care trăim ne-a învăţat să nu mai avem încredere şi parcă ne forţează să ne întoarcem privirea de la frumuseţea din oameni şi lucruri. E ca şi cum unde încetează tăcerea, restul e ţăţism. Iar restul include şi textul de faţă…