I se spune aşa de când un copil peltic, probabil intimidat de statura lui impresionantă, l-a chemat ” Neniţu”, în loc de „Nea Niţu”. Îl ştiu dintotdeauna şi nu mi-l pot imagina în altă parte decât pe câmp, muncind cu sapa sau cu coasa, ori
culegând porumbul, toamna, cu mâinile aspre ca scoarţa de stejar. Asta a fost soarta lui pe Pamânt: sa trăiască de la o recolta la alta şi să aştepte fiecare picătură de ploaie ca pe o mântuire. Ţăran plugar, cum a fost taică-său şi tatăl lui taică-său, aşa s-a simtit Neniţu toată viaţa, deşi comuniştii i-au luat cu japca pământul pe care ar fi trebuit să-l mosteneasca, l-au trimis la şcoala de tractorişti şi l-au angajat cu normă la secţia mecanizată din sat. Fără pământul lui, Neniţu şi-a muncit tinereţea cu lehamitea omului forţat să slujească pe moşia altuia. Abia când bătrâneţea a început să-i bată în poartă, iar istoria a izgonit comunismul, şi-a văzut înapoi petecul de pământ, apucându-se să-l lucreze cu înversunarea însetatului care caută apă într-o oază din deşert. Când a fost nevoie, s-a căznit cu plugul tras de cai, cum facea bunică-său cu jumatate de veac în urmă. Jumătate de veac de istorie moartă…
Florentin Coman. Imagini si cuvinte 