Mica fericire

Maica-sa, o tigancusa cu hainele murdare si sacosa incarcata cu pomeni, m-a vazut cu aparatul in mana si m-a rugat sa-l pozez. M-a rugat cu vocea aia de rezonanta joasa cu care zice de obicei „Da-mi si mie un ban!”. De data asta spunea „Fa-i si lui o poza, sefu’. Hai, fa-i si lui o poza!”. El, mic, cu pantaloni soiosi, dar incaltat cu pantofiori noi, ca de sarbatoare, statea cuminte, pe un gardut de mormant, la cativa metri de aleea cimitirului. Probabil o insotise pe pirandina la cersit, in lunea Pastelui Blajinilor, iar acum se odihnea nitel. M-am oprit si l-am fotografiat, fara vreun scop anume, mai mult ca sa scap de gura ei. Apoi m-am bucurat ca am facut-o. M-am bucurat pentru bucuria ei, a mamei care s-a luminat la fata si a alergat sa-l ia in brate si sa il sarute. Nu stiu ce gandea in momentele alea. Probabil isi
vedea copilul aparand in ziar sau la televizor, ca o mica vedeta pentru o zi. Si era fericita, o fericire sincera, de mama care se bucura pentru orice i se intampla bun copilului ei.