Libelule

Pescuiam, în copilărie, lângă satul bunicii, cu undiţe din crăci de frasin şi plute din pană de barză. Uneori prindeam peşte, alteori nu, dar de fiecare dată mă prindea înserarea la un kilometru – doi de sat, iar pe drumul spre casă îmi mirosea a iarbă crudă şi mă însoţeau stoluri  de libelule. Zburau în zig-zag şi se aşezau câte două-trei pe băţul undiţei, cât să încerc să le prind ca să le leg cu o aţă de fund şi să mă joc cu ele de-a „calul popei”. N-am reuşit niciodată să pun mâna pe vreuna. Ele erau prea iuţi, iar eu prea grăbit şi neiscusit. Acum, când mă apucă seara pe baltă şi le văd aşezându-se pe varga lansetei nu mai încerc să le prind. Doar le privesc şi  îmi aduc aminte. De apusuri vechi,  de peştele prăjit de bunica, de dimineţi senine şi viaţă fără griji. Nu mai încerc să le prind şi nu stiu de ce: ori pentru că ele sunt din ce în ce mai puţine, ori pentru că eu sunt din ce în ce mai cuminte…